Nora mică dădu buzna în curtea casei aproape trântind portita. Venea de la grădiniță.Mama-i zâmbi cu dragoste. Astfel își făcea mereu aparitia fetița ei cu părul de aur. Îi cunoștea pașii pe dinafară, mai ales că nu avea niciodată răbdare să pășească precum o domnișoară, așa cum aproape și devenise.
– Astăzi, doamna ne-a spus o poveste foarte interesantă despre o fetiță căreia i se părea că este mică și neînsemnată și, cu toate astea, nu a mai fost timidă niciodată…
– Sunt sigură ca a fost foarte interesantă, spuse mama, după ce îi ascultase atent fiecare cuvânt. Dar hai sa îți spun și eu o poveste…
„A fost odată ca niciodată o Crăiasa a Florilor. Și împărățea această frumoasă faptură ,la fel de bună și de nobilă, pe cât era de frumoasă, peste o lume în care trăiau doar flori. O mare de flori…Crăiasa le sădise pe grupuri, în grădini multicolore, adevărate raiuri pe pământ. În fiecare grădina existau și pomi de toate felurile în care își aveau cuiburi și cântau fericite păsările cerului. Până și cea mai neînsemnată plantă, oricât de mică ar fi fost, își avea locul ei în acele grădini.
Într-o zi, Craiasa fu nevoită sa meargă la o adunare a tuturor crăieselor din lumea întreagă și, după mai multe zile, când ajunse acasă, începu să se plimbe prin grădinile ei, de care era atât de mândră. Intră într-o grădina însă, și o cuprinse tristețea încă de la primul pas pășit pe alee. Toate rondurile de flori erau culcate la pământ, ofilite. Atunci întrebă trandafirul, regele grădinii sale, ofilit la rându-i, ce se intamplase. Aproape toate petalele îi muriseră.
– În lipsa ta, mărită Crăiasă, a venit altcineva. Ne-a spus că-ți este soră și ca ne aduce vești de la tine, că suntem foarte urâte și că, în curând, tu ne vei schimba, ne vei tăia și ne vei înlocui cu alte flori și mai frumoase… Ne-am întristat și n-am mai voit să trăim fără iubirea și mângâierea ta. Acum cred că este prea târziu…spuse și își plecă potirul de petale, epuizat.
Regina florilor înțelese că vrăjitoarea cea rea îi furase chipul și vocea și încercase să îi facă rău prin distrugerea florilor la care ținea cel mai mult.
Tot mergând abătuta pe alee, privirea îi fu atrasă de o floricică mică, mică ce părea ca rezistase cu bine tristeții care domnea în întreaga grădina. Era o floare de „nu ma uita”. Se aplecă, o mângâie și o întrebă:
– Tu de ce nu ești ofilită, așa ca surorile tale?
Pentru că nu am crezut nici o iotă din spusele acelei ființe. Nici măcar o clipă nu m-am îndoit de iubirea ta pentru noi, florile. M-am gândit că, dacă o crăiasă puternică și bună ca tine și înțeleaptă, pe deasupra, ne-a plantat în locul ăsta, încă de la început și nu și-a dorit altceva în locul nostru, nici chiar în locul meu, și ne-a acordat încredere, iubire și bunătate pentru ceea ce suntem, așa cum suntem…Uite…nu ai plantat defel alt soi de floare…Nici în locul meu și nici în locul altei surori ale mele…Așadar, dacă m-ai dorit pe mine aici, înseamnă că m-ai vrut aici…Și mi-ai dat rost și menire în frumusețea grădinii acesteia…doar acest gând mi-a dat putere să rezist până la venirea ta. Așa că am hotărât sa transform tristețea și așteptarea în ceea ce ma menisei să fiu: frumusețe…Sa fiu cât pot eu de minunată și să strălucesc printre lacrimile neputinței prin simplitatea mea…
Atunci, Crăiasa, plină de recunoștință, o prinse ușor în brațe cu grijă să nu-i strivească petalele firave.
– Ai dreptate, draga mea. Atunci când iubești pe cineva îi acorzi încredere, bunătate, răbdare multă și te simți binecuvântat pentru că știi că toate acestea se transformă în cea mai arzătoare iubire care reușește sa topească orice inima, oricât de împietrită ar fi…
Crăiasa înțelese, într-un târziu, că florile celelalte se îndoiseră de ea și de atunci, a încercat din toate puterile să fie și mai bună și mai iubitoare și binecuvântată că deține cele mai mândre flori de pe pământ.
Autor: Nicoleta Dobrescu
